sâmbătă, 30 aprilie 2011

Cum am ajuns să nu mai suport porpoziţia subiectivă

Asta, dacă gramatică, pe care am învăţat-o eu pe la o mie nouă sute nouă zeci şi ceva, toamna, iarna, primăvara şi un pic din vară (aia de la o altă mie nouă sute optzeci şi ceva, nu cuprindea cauzalele, subiectivele şi celelate neamuri de propoziţii) mai e încă valabilă.
Eu, pe vremea aia, am învăţat că după trebuie, urmează întotdeauna subiectivă.
Tocmai d-aia, dacă mai aud trebuie, nu trebuie, trec la înfulecat pastile antivomă, cât n-am mai luat în ultimii ani.
Am apucat să-i promit unei mătuşi (nu-i a mea direct, e a tatei, dar toate femeile din neamul meu, în afară de verişoare,pentru mine sunt mătuşi. Precum copiii verilor/ şoarelor îmi sunt tot veri, nu nepoţi, că e complicat să mă încurc în rubedenii- m-am născut prea trziu pentru unii, prea devreme pentru alţii, dar numai bine, pentru părinţi- cu toate că mama îmi spune, că aş fi avut altă soartă, dacă mă năsteam olecuţă mai devreme- detaliez altădată, că deja am mai multe cuvinte, între paranteze, decât în afara lor) reluăm de la promisiune: că am să-i stilizez ceva, până revine ea acasă, dar nu mai devreme de azi (cred că e Sâmbătă deja). O nimica toată, 130 cel puţin, 160 cel mult. Pomi. De schimbat culoarea. Batreii mi-am luat, instrumente am, mâncare cât pentru o armată, nu-s probleme, după e termin Chuck Norris se poate ascunde, la ce muşchi am să deţin.
Baiul e altul, mă invită cineva într-un loc şi-am explicat frumos de ce nu pot merge, când îmi zise" aaa, păi tu fai asta după?". După ce? Zău, n-am înţeles, am crezut că trebuie să stau pitită dupa copac (nu credeţi asta, dar sensul lui după, oricum nu l-am înţeles).
"După Paşte. Trebuie să faci înainte". Uite aici m-am pierdut, cum adică trebuie înainte? Şi când la mine am făcut treaba asta cu vreo 3 săptămâni înainte de Paşte şi s-a crizat aceiaşi persoană, ce mi-a zis "aaa, de ce faci de acum? Trebuie să faci în săptămâna aia, până în Paşţe, ca să fie frumos". Aaaaa, aş urla eu, dacă m-ar interesa părerea altora, dar eu nu urlu, eu râd şi mă amuz câte minunăţii sunt în jurul meu.
Cu toate astea, încep să nu mai suport subiectiva, cred că mai repede aş suporta o imperativă.

Niciun comentariu: