luni, 13 decembrie 2010

Ironia sortii

Eu am fost un copil iubit. Am fost legatura intre multe generatii, prea mica pentru unii, prea mare pentru altii si totusi apropiata de toti. Si cica am fost si dragalasa.Poate tocmai d-aia pe unde plecau oamenii im aduceau cadouri. Si nu cadouri materiale, ca nu inseamna nimic pentru mine, ci cadouri naturale. Lui tataie ii ceream nuiele (citisem eu o poveste), iar oamenilor mai tarziu frunze.
Acum sunt la fel, prea tanara pentru unii, aproape de o seama cu nepotii si totusi aceiasi zapacita din totdeauna. Frunze cer si acum, la fel si nuiele, nu le primesc mereu, dar nu ma supar, in schimb oamenii mi-aduc, ce le trece prin minte si ceea ce-i face pe ei sa se gandeasca la mine.
Ironic, anul asta, in primavara, o ruda mi-a adus tamaie din Iordania, acum, la finele anului, tamaia-mi foloseste in alte scopuri.
Daca viata e un rol si nu ne da posibilitatea la o dubla, de ce nu ma invata macar, cum sa alin o mama aflata la mii de kilometri, in timp ce eu vorbesc zilnic cu linistea din jurul fiului ei?

3 comentarii:

iculici spunea...

pentru că VIAȚA E DESEORI O ... *PLAJĂ*

:)

PUP.
CU DRAG,
.

Ştefan Dobre spunea...

De multe ori cred cu tărie că îngerul tău păzitor pierde timpul la clubul de striptease sau zace beat în o crâşmă sătească.

Fetita Junglei13 spunea...

@iculici- uitasem :)
@Fanu' lu' HCM- tarie doar 50, ca, daca-i dubla sa nu faci urat.Atat timp cat revine singur acsa si nu trebuie sa-l preiau din vreo crasma e bine.E foarte bine chiar.