duminică, 21 martie 2010

Amintiri

Am hotărât, vă povestesc. Nu ştiu ce o să iasă, dar sper să înţelegeţi.
Nu mi-au plăcut niciodată oamenii, ce vor să ştie şi ce lapte am băut de la mama, deşi d-abia mi-au reţinut numele. Nici eu nu ştiu, pentru că n-am băut de la mama, ci de la altcineva, aşa că ei de sunt aşa de curioşi? În 2004 m-am angajat într-un loc unde erau nişte oameni minunaţi, dar unde cu o zi înaintea mea se mai angajaseră vreo 3 femei. Prima mea zi de munca a început minunat. După ce mi-am dat demisia de la fostul loc de muncă am zis că să-mi las şi loc de bună seara, că aşa fusesem eu învăţată şi-am rămas încă 15 zile (şi cu demisia asta a fost o întreagă poveste, că nu-mi era acceptată şi a trebuit până la urmă să dau numărul unuia dintre viitorii şefi, să se convingă lumea că mi-am găsit serviciu şi plec l a mai bine) cu râs şi printre care şi o minunată petrecere de 8Martie. Deci, 15 zile au trecut repede, a sosit prima zi la noul loc. Interviul având loc în altă parte, am fost anunţată unde trebuie să ajung, şi, deşi ştiam şi clădirea şi tot ce era prin preajmă, mi-a luat ceva timp să descopăr uşa corectă (acum ce vină aveam eu că la parter, deasupra singurei uşi de acces în clădire, scria "Flori de mireasă" şi eu n-aveam nicio legătură cu ele"). După ce m-am uitat şi-am analizat cam unde ar duce şi celelate scări, am avut surpiza să descopăr că s-a deschis uşa de jos şi-am urcat cu emoţii după mine, cu tot, numai că la biroul la care trebuia să mă prezint, altă supriză: ta dammmm gratii şi un lacăt cât mâna mea. Bun, hai să dau un telefon, ţinând cont, că ştiam că sunt în mutare de la vechiul sediu. Am fost liniştită repede "cum?N-au ajuns nenorociţii?Acum îi sun" şi-apoi mi s-a confirmat "în 3 minute sunt acolo" şi aşa a fost, au apărut toţi trei, ei doi şi-un calculator. Ce ştiam eu, la momentul interviului, că mai era o fată, Dana, cu ei şi că o să mă înţeleg minunat cu ea, numai că după cinci minute petrecute împreună, în care le-am spus pentru a nu ştiu câta oară, că nu bat foarte repede la maşina de scris şi-au râs, că şi-n celelalte dăţi, a apărut o ea. S-a prezentat repede şi-n loc de Diana, am înţeles Dana şi-n mintea mea, după alte 15 minute, deja se născuseră întrebările: cum au dedus ei, că eu o să mă înţeleg bine cu fata asta? O să mă înţeleg, că nu-s pusă pe conflicte, dar nu aşa cum spuneau ei. Au fost un calvar pentru mine, alea două ore, cât au fost ei plecaţi şi m-au lăsat cu năpasta pe cap. Cred că mai avea să mă întrebe în ce bancă am stat la grădiniţă şi ce culoarea au avut primii mei chiloţei. La reîntoarcerea lor, mi-am dat seama că înţelesesem numele greşit, pentru că atunci a apărut şi Dana (şi da, au avut dreptate, ne-am înţeles minunat şi încă o mai facem), numai că, cealaltă tot continua cu întrebările şi nu veneau de la faptul că am fost servite cu Garrone (cine nu-şi doreşte ca în prima zi de lucru să stea la taclale cu şefii la un pahărel de orice? Eu nu, că încercam să mă abţin, s-o apostrofez pe nemernică), ci de la curiozitatea ei, de a afla de unde îl cunosc eu pe ununl dintre şefi, de ne înţelegem aşa de bine şi râdeam, numai noi ştiind de ce. De cunoscut, nu-l cunoşteam, decât la fel, ca pe şi celălalt, d-abia dacă vorbisem de vreo 3 ori, doar că el s-a prins că mă exasperează fata cu întrebările şi-mi alimenta nebunia (acolo ne-am îndemnat timp de 4 ani, unii pe alţii la nebunii, chiar cu ajutorul altora din afară), dar o ştiam pe mama lui. După vreo cinci zile, în care nu era lipsită întrebarea "de unde-l şti"?, ştiind că el a fost căsătorit, ştiind că pe mine m-a chemat într-un timp tdcn, mi-a venit imediat răspunsul "am fost soţia lui" şi imediat am mers în celălalt birou să-mi cer scuze de la el şi să-i spun că n-am mai rezistat. Ce scuze, că a hotărât să o ţinem aşa cât timp se poate. Şi s-a putut vreo 2 luni, deja pe mine mă compătimea, iar pe el îl apostrofa. Pentru că şi el a intrat perfect în joc, zilnic apărea cu o fată nouă, în acelaşi timp servindu-mi şi mie câte o ciocolată (că ciocolata era trimisă de mama lui, pentru noi, fetele, o ştiam toţi, doar ea nu), iar ea avea impresia că eu sufăr în tăcerea. Ajunsesem să vreau să afle adevărul, deja mi se făcuse lehamite, îi dădeam tot felul de indicii, prin care-şi putea da seama, ea nimic şi cred că şi azi ar fi rămas cu ideea asta, dacă într-o zi mama lui, nu s-ar fi săturat de atâtea întrebări şi n-ar fi zis. Credeţi că a înţeles ceva? NU, cine venea nou, prin firma respectivă, era supus unui maraton de întrebări.

3 comentarii:

madMe spunea...

Ce nu-mi plac nici mie oamenii băgăcioşi. I-aţi făcut-o :D Păcat că nu a înţeles nimic.

Lillee spunea...

Parca e desprinsa din filme povestea ta. Ce ti-a trecut prin cap...Foarte tare. Ma enerveaza la culme oamenii astia!

Fetita Junglei13 spunea...

madMe- i-am dat la lectii d-atsea,dar degeaba :)
Lillee- dupa ce-am zis,mi-am cerut scuze,ca m-am gandit ca nu a fost bine,fara sa-l anunt,dar nu s-a suparat si cred ca daca filma cineva toate diminetile,in care gaseam pe birou cate o ciocolata,sau cand venea p-acolo cate vreo fata,erau acum surse de ras.